• Rezervați-vă 90 de minute dacă doriți să vizitați principalele instalații și să faceți câteva fotografii, sau aproape 2 ore dacă doriți să citiți textele de pe pereți și să vă opriți mai mult timp în fața lucrărilor de proiecție.
  
• Vizita se desfășoară în ritmul propriu, dar sistemul de intrare programată asigură un început fără probleme, așa că sosiți cu câteva minute mai devreme și îndreptați-vă direct spre holul central, cât timp ochii încă se adaptează și prima impresie este cea mai puternică.
  
• De acolo, parcurgeți expoziția spre exterior, trecând prin fostele săli laterale asemănătoare unor boxe, unde lucrările mai discrete merită o privire mai atentă, apoi întoarceți-vă la lucrările de format mare înainte de a pleca.

• De neratat: Cupola de proiecție „Zeppelin”, instalația sub formă de disc de sticlă a lui Olafur Elíasson și instalația de lumină solidă a lui Anthony McCall.
  
• Opțional: Galeriile laterale mai mici, cu un puternic caracter conceptual, și textele explicative mai lungi, care conferă profunzime, dar pot prelungi cu ușurință vizita cu încă 30–45 de minute.
  
• Cursuri ghidate vs. cursuri la ritm propriu: Vizita pe cont propriu funcționează bine, deoarece traseul este intuitiv, dar un tur ghidat aduce un plus real dacă doriți să vi se explice clar temele ecologice și posthumane care stau la baza unor lucrări precum pânza lui Saraceno sau instalația cu papagali.

Arhitectura industrială a unei hale de piață transformată într-un muzeu de tip „cutie neagră”. Volumul inițial păstrează încă un aer civic și aerisit, dar întunericul și proiecțiile îi conferă aspectul unei catedrale a luminii în mișcare.

Experiența depinde de bolțile din cărămidă, coloanele și suprafețele din zidărie existente în sală, care captează, absorb și reflectă culoarea în mod diferit pe măsură ce te deplasezi prin galerii.

Spațiul deschis al fostului târg permite amenajarea, în centrul acestuia, a unui spațiu de proiecție de tip zeppelin de 30 de metri (98 de picioare), fără a da senzația de înghesuială, conferind muzeului acea senzație caracteristică de amploare.

Clădirea iese cel mai mult în evidență atunci când instalațiile se extind pe arcade, pe curbele tavanului și pe nișele care în trecut semănau cu boxe. Arhitectura nu dispare; ea devine parte integrantă a operei de artă.

Nu există un singur arhitect de renume care să definească muzeul de astăzi. Puterea sa provine din reutilizarea adaptativă, transformând o hală de piață din Budapesta, datând din secolul al XIX-lea, într-un spațiu contemporan dedicat artei luminii, fără a-i altera caracterul istoric.